De PAOLA GIOVETTI

În anul 1944, Jung a suferit un infarct, fiind în pericol să-şi piardă viaţa.

În starea de inconştienţă dinaintea resuscitării a avut cîteva viziuni: se vedea pe el însuşi suspendat undeva, în spaţiu, iar sub el, departe, zărea globul pămîntesc înconjurat de o lumină albăstruie. Forma sferică a Pămîntului era perfect vizibilă, la fel ca şi profilele continentelor şi mărilor. Mai tîrziu, avea să mărturisească faptul că, pe durata respectivelor viziuni, fusese perfect conştient că se afla pe punctul de a părăsi această lume şi că priveliştea pe care i se îngăduise s-o admire era cea mai minunată experienţă pe care şi-ar fi putut-o imagina. Viziunile aveau să se repete timp de 3 săptămîni, noapte de noapte, insuflîndu-i sentimente de o frumuseţe şi intensitate indescriptibile. Rememorînd experienţa, Jung avea să scrie că se simţise ca şi cum ar fi “rămas suspendat în spaţiu, la fel de în siguranţă ca în pîntecele matern, într-un vid nemărginit, dar încărcat de un sentiment intens de fericire. Chiar dacă mai tîrziu – continuă Jung – aveam să-mi regăsesc credinţa întru această lume, pot spune că, din clipa aceea, nu m-am eliberat niciodată complet de sentimentul că viaţa de aici este doar un fragment al existenţei noastre, care se derulează într-un univers tridimensional, creat tocmai în acest scop”.
Tot pe durata acelor viziuni, realitatea terestră îi apăruse “ca un fel de închisoare, plămădită în scopuri necunoscute, care însă avea puterea aproape hipnotică de a te face să crezi că era adevărata realitate, deşi îţi venea foarte uşor să-i constaţi nulitatea”.
Jung obişnuia să spună că operele sale cele mai importante erau cele scrise după momentul bolii: intuiţiile şi cunoştinţele derivate din acea experienţă îi insuflaseră curajul de a “accede la noi formulări”, pe care a avut apoi curajul să le exprime în mod deschis. Tot după momentul bolii a survenit şi o altă schimbare:
“Pornirea de a spune «da» existenţei, un «da» necondiţionat la tot ceea ce reprezintă ea, fără nici o pretenţie subiectivă din partea mea: acceptarea existenţei, exact aşa cum este ea şi cu condiţiile ei.
Prin urmare, acceptarea întru bine, dar şi întru rău, întru bucurie, dar şi întru suferinţă: un precept de o mare profunzime.
C.G. Jung a acordat o mare atenţie şi problematicii morţii şi a vieţii de după moarte, formulînd o concepţie personală, bazată pe propriile cugetări. Nu era prea interesat de fenomenele obiectiv valabile, ci de experienţele individuale, ghidîndu-se foarte mult după reprezentările care se prefigurau în universul său interior: “Eu îmi îndrept atenţia asupra miraculoaselor mituri ale sufletului” – spunea, fiind de părere că astfel de “fabulaţii” însănătoşesc sufletul, dînd existenţei un farmec pe care ar fi păcat să-l neglijăm. Într-o scrisoare din 1947, el definea viaţa drept “o scurtă pauză între doua mari mistere, care de fapt sînt unul şi acelaşi lucru”.
Cît despre ceea ce ne aşteaptă după moarte, considera că este cu neputinţă să obţinem informaţii pe cale raţională, ci numai prin intermediul miturilor, al inconştientului şi al viselor. Afirma mereu că omul ar trebui să facă tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi forma o concepţie despre viaţa de după moarte, a nu face nimic în acest sens fiind o pierdere vitală. Era de părere că inconştientul ne poate ajuta să ne facem o idee asupra acestor lucruri, întrucît este singurul care poate aduce la lumină – prin intermediul simbolurilor – noţiuni pe care doar cu ajutorul logicii nu am ajunge niciodată să le aflăm. De asemenea, nutrea convingerea că indicaţii asupra vieţii de după moarte ne-ar putea fi oferite de vise: în consecinţă, clasifica visele pacienţilor săi, acordînd o mare atenţie propriilor experienţe onirice.
Un vis plin de semnificaţii – şi sub anumite aspecte foarte ciudat – este povestit în cartea sa, “Amintiri…”:
“Cu cîteva luni înaintea morţii mamei, în septembrie 1922, am avut un vis prevestitor. Mi-a apărut în vis tata, fapt care mi-a produs o profundă emoţie. De cînd murise, nu-l mai visasem niciodată – deci din 1896. Acum însă îmi apărea din nou, asemenea cuiva care se întoarce dintr-o lungă călătorie, îmi părea mult întinerit şi fără obişnuitul său aer patern, autoritar. L-am condus în bibliotecă, foarte bucuros la gîndul că aveam să aflu cum îi mersese în tot acel timp de cînd nu ne văzuserăm. Mă gîndeam cu infinită satisfacţie că aveam posibilitatea să-i prezint soţia şi copiii, să-i arăt casa şi să-i povestesc tot ceea ce făcusem şi ce devenisem între timp. Curînd însă mi-am dat seama că nimic din toate acestea nu-mi era cu putinţă, întrucît tata mi se părea foarte îngrijorat. Parcă voia să-mi ceară un serviciu: simţeam asta atît de pregnant, încît mă abţineam să vorbesc despre lucrurile care mă interesau. Atunci, el mi-a zis că, întrucît eram psiholog, venise să-mi ceară un sfat legat de psihologia vieţii conjugale. Începusem să-i ţin o amplă disertaţie asupra complexităţii problemelor din cadrul unei căsnicii, cînd, deodată, m-am trezit. Nu am reuşit să înţeleg semnificaţia acelui vis şi nu mi-a trecut nici o clipă prin minte că s-ar fi putut referi la moartea mamei. Mi-am dat seama de asta abia după ce ea a murit pe neaşteptate, la începutul anului 1923. Căsnicia părinţilor mei nu fusese una fericită: aş numi-o o dovadă de suportare reciprocă, acutizată din cauza dificultăţilor. Amîndoi au făcut greşelile tipice multor cupluri. Visul meu prevestea moartea mamei, întrucît tata, după 26 de ani de absenţă, venea la mine să-l informez – în calitatea mea de psiholog – asupra celor mai recente descoperiri în materie de viaţă conjugală, dat fiind că în curînd avea să se confrunte, din nou, cu acea problemă. Era evident că acolo, în dimensiunea sa extratemporală, nu se perfecţionase deloc în sensul acesta şi, prin urmare, trebuia să se adreseze cuiva din spaţiul temporal, care, între timp, avusese posibilitatea să asimileze cunoştinţe noi în domeniu. Iată care era mesajul visului”.
Jung a fost foarte prudent şi scrupulos în a-şi formula propriile intuiţii; cu toate acestea, în scrierile sale întîlnim aluzii foarte limpezi. De exemplu, într-o scrisoare din anul 1950 adresată văduvei bunului său prieten Albert Oeri citim următoarele:
“Bătrîneţea ne-ar fi cu neputinţă de suportat dacă n-am şti că sufletul nostru aparţine unei sfere care nu este influenţată nici de schimbările temporale, nici de limitările spaţiale. În acea formă de existenţă, naşterea noastră este o moarte, iar moartea este o naştere”.
Iar 2 ani mai tîrziu, în 1952, îi scria unui tînăr cleric:
“Descopăr că toate gîndurile mele se rotesc în jurul lui Dumnezeu, precum planetele în jurul Soarelui, fiind, ca şi acestea, atrase în mod irezistibil de el. Simt că aş comite cel mai mare păcat dacă aş opune rezistenţă acestei forţe”.
C.G. Jung a încetat din viaţă în anul 1961, la vîrsta de 86 de ani, după o suferinţă de scurtă durată. Şi-a aşteptat moartea împăcat: de altfel, visele, care jucaseră un rol atît de important în viaţa sa, îi prevestiseră sfîrşitul. Dispariţia i-a fost percepută de mai mulţi prieteni, fie că locuiau sau nu în apropiere, înainte ca mass-media să anunţe că părăsise această lume: numeroşi au fost cei care au invocat vise premonitorii, viziuni sau alte semne prevestitoare, concomitente cu acest eveniment. După cum relata Aniela Jaffé – discipol al lui Jung şi, în ultimii ani ai vieţii acestuia, colaboratoarea şi secretara lui personală – moartea marelui om de ştiinţă a fost însoţită de o întîmplare plină de semnificaţie:
“La puţin timp după moartea sa a izbucnit o furtună vie lentă şi un trăznet a lovit plopul uriaş de la marginea grădini: unde lui îi plăcea atît de mult să-şi petreacă clipele de odihnă. Trăznetul a crăpat trunchiul din vîrf pînă la pămînt dărîmînd o parte din zidul împrejmuitor. Din rana deschis făcută în scoarţa copacului am prelevat o bucăţică de fibră. Apoi, grădinarul a umplut crăpătura cu o substanţă închisă la culoare, iar copacul mai trăieşte şi astăzi”.

Copyright Tricolorul

Sursa: http://www.ziarultricolorul.ro/?cmd=displaystory&story_id=8066&format=print